7 days out with fēnix, povestea lui Wes

Când Garmin m-a anunţat că voi merge în Nepal pentru o drumeţie în Valea Langtang, am presupus că a fost o greşeală de ortografie în adresa de e-mail. Cu siguranţă, au nimerit persoana greşită. În cea mai mare parte a vieţii mele de adult, traiul obişnuit în suburbii mi s-a părut o provocare fizică din cauza unui diagnostic de spondilită anchilozantă în jurul vârstei de douăzeci şi cinci de ani. Acum, la doar şase luni de la împlinirea vârstei de 40 de ani, aveam să călătoresc peste tot în lume pentru a face drumeţia vieţii mele?

Cei mai mulţi dintre prietenii mei nu m-au crezut, cei care mă cunoşteau de cel mai mult timp erau cei mai suspicioşi cu privire la această călătorie, deoarece mă văzuseră ani de zile făcând fizioterapie şi tratamente pe bază de reţetă cu eficienţă variabilă. Toţi ceilalţi au crezut că le spuneam un fel de glumă.

Nu a fost nicio greşeală în acel e-mail şi nu era nicio glumă.

M-am consultat cu medicul, iar feedback-ul său pozitiv cu privire la terapiile pe care le urmam pentru a-mi ţine artrita sub control m-a făcut să-mi dau seama că aveam într-adevăr să fac acest lucru. Urma să merg în Nepal¹.

Am folosit fēnix^® pentru a monitoriza lucruri simple, cum ar fi numărul zilnic de paşi, antrenamentul Pilates de două ori pe săptămână şi calitatea somnului, dar ştiam că trebuie să analizez din nou funcţiile sale dacă voiam să încep să mă antrenez pentru călătorie.

Într-o săptămână, ajunsesem nu mai am suflu şi mă simţeam de parcă îmi venea să vomit în Munţii Verdugo. La o altitudine de 1.600’ şi la o temperatură de 95 35 de grade Celsius, eram plin de sudoare privind în depărtare spre centrul oraşului Los Angeles. Începusem antrenamentul.

Am devenit rapid un expert în citirea altitudinii pe ecranul ceasului, în monitorizarea pulsului pentru a mă asigura că nu mă forţez până la epuizare² şi chiar în cronometrarea recuperărilor pentru a evita orice accident grav. Antrenorul meu de Pilates a dezvoltat un program care să vizeze picioarele mele slăbite şi să-mi stabilizeze centrul corpului pentru a mă pregăti şi mai bine.

În ciuda tuturor acestor lucruri, aveam un vag sentiment de imposibilitate chiar şi atunci când am coborât din maşină la Aeroportul Internaţional din Los Angeles, câteva luni mai târziu. Abia când l-am întâlnit pe Joel, în timpul escalei în Dubai, am conştientizat realitatea acestei experienţe care mi-a schimbat viaţa.

Joel este exact genul de om cu care îţi doreşti să porneşti într-o aventură atât de impresionantă ca aceasta. Are un aer de autenticitate pe care nici măcar bariera lingvistică nu o poate suprima, are talentul de a găsi frumuseţea subtilă în cele mai dificile experienţe şi este întotdeauna dispus să râdă politicos la glume (indiferent cât de penibile erau cele pe care le făceam eu).

Vedeam reflectate pe chipul lui Joel entuziasmul meu privind călătoria şi neliniştile mele legate de faptul că mă aflam la mii de kilometri de mica mea familie în creştere. Ne-am petrecut primele ore privind poze cu fiicele noastre încă mici şi făcând schimb de poveşti despre cât de important este rolul de tată în vieţile noastre. Se pare că posibilitatea de a te baza pe cineva pentru sprijin atunci când te afli la celălalt capăt al lumii, departe de toţi cei pe care îi cunoşti, nu este un lucru pe care îl poţi adăuga pur şi simplu pe lista de bagaje. În mod clar, cei de la Garmin s-a gândit mult şi bine înainte să ne aducă împreună pentru această călătorie.

Sunt multe lucruri despre Nepal pe care nu le poţi şti până când nu mergi acolo. M-am lovit de acest lucru de nenumărate ori când m-am documentat înainte de a ajunge aici. Şi dacă citeşti aceste rânduri cu speranţa de a înţelege mai profund acest loc, mă tem că te voi dezamăgi.

Viaţa în umbra celor mai mari munţi de pe glob a făcut din Nepal un loc despre care, de-a lungul istoriei scrise, s-a vorbit cu veneraţie. Subtilităţile personalităţii culturale nepaleze au marcat fiecare interacţiune pe care am avut-o cât am fost acolo şi, chiar şi după luni de zile de procesare a experienţei, încă nu sunt în măsură să le explic pe deplin.

În timp ce ne aflam în Kathmandu, încercând să scăpăm de efectele diferenţei de fus orar, Joel şi cu mine am făcut un tur al Stupei Swayambhunath, cu sutele (miile?) sale de maimuţe, înainte de a ne îndrepta spre Piaţa Darbar. Oraşul părea să aibă surprize la fiecare colţ.

Când ne aflam în Piaţa Darbar, am urmat un grup mare de oameni şi ne-am trezit la coadă pentru a o vedea pe zeiţa vie Kumari la unul dintre rarele sale evenimente publice. Iniţial, nu am înţeles semnificaţia acestuia, dar am simţit cu siguranţă schimbarea de atmosferă în mulţime în timp ce ne privea de pe piedestalul ei care domina atriumul din Kumari Ghar, casa ei.

Este greu de exagerat şocul cultural la sosirea din Los Angeles în Kathmandu. Şi a fost şi mai şocant când am plecat din oraş spre Valea Langtang. Masa de oameni din oraş a fost înlocuită de liniştea unei păduri luxuriante, cu o singură cărare care îşi croia drum de-a lungul unui râu.

Joel şi cu mine am fost precauţi când am pornit la drum, amândoi fiind foarte conştienţi că răul de altitudine ar fi putut deraia întreaga călătorie. Garmin ne-a stabilit traseul pentru a evita orice complicaţii, dar ştiam că trebuie să fim foarte atenţi. Chiar şi când rămâneam fără suflare, ne-am comparat pulsurile şi am verificat regulat modul în care ne aclimatizam la altitudine.

De-a lungul Văii Langtang există hoteluri şi pensiuni la fiecare câţiva kilometri pe traseu. Şi niciunul dintre ele nu avea drumuri care să ducă la ele. M-am obişnuit să mă dau într-o parte, pe marginea potecii, pentru a le permite cărăuşilor care duceau în spate o greutate de câteva ori mai mare decât cea a corpului lor, uneori conducând grupuri de catâri încărcaţi cu provizii, să treacă pe lângă mine în drumul lor spre aceste hoteluri. Mă gândeam la ei de fiecare dată când mă simţeam copleşit de epuizare, ducând în spate micul meu rucsac de o zi pe traseu.

Nepalul reuşeşte să te smerească.

Pe măsură ce treceau zilele, am urcat în altitudine şi peisajele au început să se schimbe. Am schimbat pădurile luxuriante şi cele de bambus cu peisajele stâncoase şi pajiştile alpine de la mare altitudine. Am trecut pe lângă oraşe mici şi alţi excursionişti din întreaga lume. Am văzut familii de yak care se relaxau la soare şi locuri sacre de cult izolate.

În tot acest timp, am început să mă lupt cu realitatea că limitările fizice impuse de spondilita anchilozantă s-ar putea să nu fi fost chiar atât de impuse pe cât am crezut cândva. Când ne-am luat o zi de odihnă pentru a ne aclimatiza înainte de ascensiunea finală pe vârful Kyanjin Ri, Joel şi cu mine am discutat îndelung despre limitările autoimpuse şi despre faptul că şi el avusese idei similare cu privire la propria sa viaţă.

Este uşor să te laşi prins în complexitatea vieţii moderne. Este şi mai uşor să te pierzi în detaliile care vin cu fiecare obligaţie pe care o acumulezi pe măsură ce îmbătrâneşti. În mod remarcabil, Garmin ne-a trimis în cealaltă parte a globului pentru o drumeţie de neuitat şi, fără să vrea, ne-a oferit o nouă perspectivă asupra a ceea ce înseamnă să ne trăim viaţa de zi cu zi în propria ţară.

Nu voi uita niciodată acea ultimă dimineaţă în care am urcat pe întuneric până pe vârful Kyanjin Ri, destinaţia finală a drumeţiei noastre de o săptămână. Singurele sunete pe care le auzeam erau respiraţia grea a echipei noastre, foşnetul ierburilor alpine îngheţate sub tălpi şi, ocazional, agitaţie în depărtare.

Îmi pierdusem suflul şi simţeam că o să vomit când am ajuns pe cel mai înalt vârf al muntelui Kyanjin Ri. La altitudinea de 15.600’ şi temperatura de -7 grade Celsius din cauza vântului, tremuram de frig şi priveam spre micul oraş de la poalele muntelui când mi-am dat seama că în sfârşit am ajuns.

¹ Garmin i-a furnizat produse şi a plătit cheltuielile lui Wes.

² Consultă Garmin.com/ataccuracy