Două săptămâni în Papua Noua Guinee, cu Radu Păltineanu. Ascensiune pe vârful Wilhelm (4.509m), cel mai înalt din Papua. O aventură susținută de Garmin România.

Papua Noua Guinee, un tărâm al extremelor

În ultima săptămână întreaga lume a auzit de Papua Noua Guinee și asta datorită unei alunecări de teren într-un sat izolat din muntoasa provincie Enga. Rareori auzim vorbindu-se de acest colț de lume atât de îndepărtat și plin de mister. Și iată, când se întâmplă totuși să auzim ceva, este datorită unui dezastru natural care a ucis mii de oameni.

Pentru cine nu cunoaște, astfel de calamități reprezintă o realitate recurentă în Papua Noua Guinee. Într-o țară cu infrastructură aproape inexistentă, cu o climă și cu un relief extrem, acest colț de lume este supus unora dintre cele mai extreme fenomene. Este sezonul ploios și mi-am petrecut ultimele două săptămâni explorând acest colț de lume, unul în care fenomenele naturale extreme se îmbină într-un mod ciudat cu unele din cele mai diverse și bizare practici culturale. Este un tărâm al diversității și al contrastelor în care violența pare să fie numitorul comun care menține un echilibru greu de definit. Papua nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut și explorat până în acest moment. Aici, colonialismul a eșuat iar misionarii creștini încă se mai chinuie să “civilizeze” practicile ancestrale violente. În realitate, tot ce face este să le dosească, fiindcă papuașii se încăpățânează să își păstreze fețele și straturile colorate. Acesta este poate unicul loc din lume în care poți observa pe viu cum a evoluat umanitatea în ultimii 10.000 de ani. În lipsa unei adevărate revoluții agrare, a unei epoci a bronzului și cuprului, a unei expuneri vremelnice la monoteism, acest colț de lume încă se chinuie să facă tranziția de la folosirea pe scară largă a uneltelor de piatră direct la revoluția tehnologică, de la politeism la monoteism.

Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg

Am plecat cu gândul de a străbate Papua Noua Guinee de la golful Huon la Golful Papuăi pe un traseu folosit de armata australiană în a doua conflagrație mondială în lupta cu japonezii. Noua Guinee este cea de-a doua insulă ca suprafață a Terrei și este împărțită în două. Vestul insulei aparține Indoneziei iar estul insulei face parte din Papua Noua Guinee, o fostă colonie australiană care și-a luat independența în 1975. Fiindcă la un moment dat îmi doresc să realizez o traversare completă a insulei prin cel mai lat punct al său (oarecum în paralel cu granița indoneziană) m-am gândit că un astfel de traseu mai scurt și ceva mai bine documentat ar constitui o introducere binevenită în lumea papuașă. Doar că acest plan a eșuat încă din fașă fiindcă ambiția mea nu a valorat nimic în fața unor triburi mărunte rivale și violente răsfirate prin junglele și crestele munților Kuper.

După un prim val de adaptare culturală în capitală, unde m-am obișnuit rapid cu mestecatul nucii betel (fructul palmierului areca care este folosit ca drog cu efect similar cu cocaina) și valurile de scuipați de culoare roșie care aterizează peste tot, am zburat în Lae, acasă la un văr de-al gazdei mele din Port Moresby. Am avut mare noroc fiindcă zborul de Lae a fost singurul care a reușit să decoleze în acea zi, penuria de combustibil constituind o mare problemă în Papua. Lae este al doilea cel mai mare oraș din Papua și se află la aproximativ o oră cu barca de Salamaua, satul unde trebuia să ajung pentru a începe drumeția de două săptămâni prin inima Papuăi. Omului vestic îi poate părea ciudat, chiar inacceptabil, dar în Papua nu mergi de unul singur. Papuașii nu-și văd țara ca un tot unitar, ei nu înțeleg ideea de stat națiune. Pentru ei există 800 de triburi și 800 de limbi iar fiecare trib are bucățica lui de pământ pe care o poți naviga doar călăuzit de un băștinaș. Așa că cei din Lae au avut grijă să-mi dea un băiat din sat care mai făcuse din astea. Venise cică pe jos și cu barca din Port Moresby. Desigur, el nu era suficient pentru a naviga tot acest traseu și pentru a trece pe la toate triburile din drum, dar măcar mă putea ajuta să recrutez alți băștinași și îmi conferea o anumită siguranță.

După ce ne-am echipat și ne-am asigurat că avem hrană suficientă la noi, am așteptat toată după amiaza pe un soare torid barca de Salamaua ca abia pe la ora 17 să ne ambarcăm. Cum la Ecuator ziua începe la 6 dimineața și se termină la 6 seara, aveam fix o oră să ajungem la destinație înainte să se întunece. Nu vă gândiți că oamenii ăștia folosesc vreun GPS pentru a se ghida. Totul e după ochi și după experiența acumulată deja în timp. Ceea ce a urmat a fost poate cea mai înfricoșătoare situație prin care am trecut vreodată. În nici douăzeci de minute de la plecare a început o furtună care, curând avea să ne aducă la un pas de moarte. Dintr-o dată am devenit o coajă pe o mare agitată în plină furtună În timp ce barca se înclina amenințător în fața valurilor uriașe, barcagiul se chinuia să repornească motorul care s-a oprit de nu mai puțin de patru ori în cursul acestei călătorii. La un moment dat nu se mai vedea deloc țărmul. Citisem că săptămânal mor oameni care călătoresc în astfel de ambarcațiuni fără vestă sau colac de salvare. Noi nu făceam excepție. Nici vorbă de veste de salvare sau colac. Noi pe o coajă. În lipsa șoselelor și căilor de acces, de cele mai multe ori, călătoria pe mare rămâne singura opțiune pentru a te mișca în această țară. Ca printr-un miracol, am ajuns într-un final cu bine la țărm, unde, șeful tribului Gaua ne-a luat în primire încă din primele clipe cu o privire extrem de agresivă și totodată mirată de prezența noastră acolo.

Curând aveam să aflăm că planul nostru era imposibil. În 2013 un grup de aventurieri australieni fusese atacat chiar pe această rută iar câțiva din ghizii care îi însoțeau au fost ciopârțiți. De atunci se pare că nu a mai călcat picior de alb acolo și nici noi nu aveam să o facem. Unul din triburile de pe traseu s-a simțit nedreptățit atunci când majoritatea ghizilor și porterilor au fost aleși din triburile vecine (deci lor le reveneau foarte puțini bani) așa că au decis să se răzbune. Cum vă spuneam, violența și răzbunarea sunt omniprezente în această societate iar familiile celor care au fost căsăpiți și-au luat ulterior și ele revanșa iar poliția a făcut la rândul ei ravagii în acele sate izolate, fapt pentru care localnicii așteaptă încă despăgubiri. În aceste condiții, unsprezece ani mai târziu, zona rămâne una închisă outisderilor ca mine.

Spre Munții Bismarck. Ascensiunea pe vârful Wilhelm (4.509 m)

Acceptând realitatea din teren, mi-am îndreptat rapid ambițiile spre un alt obiectiv și anume vf. Wilhelm, cel mai înalt vârf din Papua Noua Guinee (nu și de pe întreaga insulă), un loc învăluit în mister, care te transportă direct în vremurile supercontinentului Gondwana, flora și fauna ce caracterizează văile și piscurile din împrejurimi păstrând anumite specii unice. Fast forward din Salamaua la baza lui Wilhelm, dacă aveam vreo speranță că o călătorie pe șosea avea să fie ceva mai sigură, m-am înșelat profund. Drumul dintre Lae și Kundiawa durează aproximativ 12 ore iar dincolo de faptul că șoseaua este spălată în multe puncte și surpată în multe altele iar șoferul conducea ca un nebun pe puținele porțiuni asfaltate, după lăsarea serii am stat ghemuit de frică că ne pot opri hoții într-una din numeroasele serpentine. Jafurile armate la drumul mare este o practică recurentă după lăsarea serii. Orice cotitură în care microbuzul nu poate circula cu mai mult de 5 km/h poate constitui un loc ideal pentru un astfel de jaf.

Oriunde te duci și orice încerci să faci în Papua drumul pare presărat cu piedici de tot felul. Trebuie să ai o răbdare de fier și să conștientizezi că așa merg lucrurile aici. Iar când crezi că le-ai văzut pe toate, hop că mai apare una nouă. După o noapte petrecută pe salteaua șoferului de microbuz, a doua zi, dis de dimineață, am fost preluați de un localnic cu Jeep 4×4 până la altitudinea de 2.800 de metri, de unde începe traseul propriu zis spre tabăra de bază și vârf. Drumul în serpentine, extrem de prost, urcă lent pe valea râului Simbu trecând sat după sat. La un moment dat, un grup de aproximativ 20 de săteni blocaseră șoseaua cu bolovani și ne-au lăsat să trecem doar fiindcă îl știau pe tipul cu Jeep. Motivul pentru care blocau șoseaua era unul pe cât de șocant, pe atât de comun în Papua. Unul dintre cei doi frați și soția acestuia, fii al unui localnic decedat de curând într-un sat din amonte, a fost suspectat de vrăjitorie și acuzat de moartea tatălui lor de către fratele lui, care, într-un final, l-a pus pe fiu-său să-i ciopârțească pe el și pe cumnată-sa. Acum, clanul femeii aștepta ca ucigașul să coboare și să se răzbune. Acesta se pare că nu este un caz izolat. Acuzațiile de vrăjitorie sunt extrem de comune în Papua, mii de femei și nu doar, fiind omorâte anual. Acest ciclu al violenței pare de neoprit.

Vârful Wilhelm (4.509 m) face parte din lanțul munților Bismarck și este cel mai înalt vârf din Papua Noua Guinee, dar nu și de pe întreaga insulă. Vârful Puncak Jaya, cunoscut și sub denumirea de Piramida lui Carstenz, cu cei 4.884 de metri ai săi, situat în jumătatea indoneziană a insulei constituie cel mai înalt vârf de pe insulă și totodată cel mai înalt vârf din regiunea Oceaniei (care include și Australia). Chiar și așa, vârful Wilhelm rămâne un punct de reper pentru vânătorii de locuri greu accesibile, iar lanțul muntos ce taie această insulă de-a lungul este cu adevărat impresionant. În unele locuri îmi dă a Anzii Cordilieri. Dealtfel, trecerea rapidă de la nivelul mării la o altitudine ce trece de 4.000 de metri avea să-mi dea de furcă în lipsa unei aclimatizări corespunzătoare.

Ascensiunea propriu-zisă spre vârf a început la 2.800 de metri. Puțin deasupra ultimei localități, Keglsugl, acolo unde drumul noroios accesibil doar vehiculelor 4×4 se termină, începe o cărare ce șerpuiește printr-o junglă ce amintește de alte vremuri. Dealtfel, întregii versanți din împrejurimi erau odinioară acoperiți de această pădure cu vegetație luxuriantă, dar ea a lăsat ușor, ușor, loc așezămintelor umane. De-a lungul ultimelor mii de ani băștinașii au defrișat-o și înlocuit-o cu mici terenuri agricole, unde, până în ziua de azi practică o agricultură de subzistență, cultivând cartofi dulci kaukau, varză și alte verdețuri. Cei mai înstăriți își permit să crească porci.

După câteva ore de mers prin această junglă luxuriantă, la 3.200 de metri altitudine, pădurea lasă loc unui platou deschis populat cu copaci ferigă ce mă fac să mă simt de parcă m-am întors în timp, cândva în Jurassic. E un loc similar cu un alt platou pe care am ajuns cu ceva ani în urmă, cel al tepuiului Roraima din Venezuela și chiar dacă aceste două locuri se află la zeci de mii de kilometri distanță, ele au totuși ceva în comun. Ambele au făcut parte acum câteva zeci de milioane de ani în urmă din supercontinentul Gondwana din care s-a desprins Australia, America de Sud, India, Antarctica și Africa. Iar Noua Guinee face parte din continentul australian care mai este cunoscut și sub denumirea de Sahul pentru a nu fi confundat cu entitatea politică.

Pe lângă Tau care a venit cu mine din Lae, mai sunt însoțit de un ghid local, Tony. Cum vă spuneam mai devreme, în Papua oriunde ai merge trebuie să ai călăuză locală. Tau nu e din zonă, așa că am găsit un băiat din Keglsugl care să ne însoțească. Curând, la altitudinea de 3.500 de m, poposim la una din cele două cabane situată lângă lacul Piunde unde petrecem o noapte odihnitoare. Până aici mi-am cărat toată greutatea în spate. Cortul și izoprenul se adeveresc inutile pe toată durata ascensiunii dar și numeroasele plicuri cu mâncare uscată fiindcă curând băieții vin de la lac cu un ditamai păstrăv de toată frumusețea din care ne înfruptăm cu toții. Cine e nebun să mănânce paste la plic când are posibilitatea de a gusta ceva atât de delicios?!

După un somn odihnitor, îl las pe Tau la cabană și pornesc cu Tony spre vârf în jurul orei 7 dimineața. În timp ce altitudinea își face din ce în ce mai simțită prezența, sunt uimit cât de mult îmi dă de furcă noroiul. Mă așteptam ca dincolo de 4.000 de metri să am de a face cu bolovani, pietriș, din astea, nu noroi. Și totuși, până aproape de baza piramidei finale a vârfului, noroiul este cel mai mare impediment. Nu este o ascensiune tehnică, este un trek de altitudine dar chiar și așa parcurg cu dificultate cei 7 kilometri cu o diferență de nivel de 1.000 de metri din cauza altitudinii. În doar 3 zile, am urcat de la nivelul mării la 4.509 metri altitudine. Atingem vârful în jurul orei 14 și nu zăbovim prea mult și începem lunga coborâre înapoi la cabana de la 3.500 de metri unde ne așteaptă Tau. În drum dăm de niște bucăți ale unui avion american căzut în timpul celui de-al doilea război mondial. E plină Papua de astfel de relicve, aici dându-se unele din cele mai importante bătălii din teatrul de război din Pacific, între aliați și japonezi, care, în cele din urmă au fost împinși spre nord.

Imediat după ascensuniea reușită pe vârful Wilhelm, am coborât într-un sat de lângă Goroka, la tribul oamenilor mlăștinoși. O vizită în Papua ar fi fost incompletă fără o incursiune completă în viața tribală.

Tribul oamenilor mlăștinoși

Cu o mișcare foarte lentă, siluetele grotești înaintează ușor și deliberat. Degetele lungi și alungite chicotesc și se mișcă în aer în fața inamicului. Nu se cântă. Nu se rostește nici un cuvânt. Este liniște totală.

Și-au trimis mai întâi doi spioni care să le comunice poziția inamică. Sunt mânjiți de la gât până la picioare cu argilă albă. Mersul lor este glacial. Fiecare tendon al corpului lor este încordat la maxim. Se uită constant ba la stânga, ba la dreapta, ba în spate. Sunt gata de orice. Unii au arc cu săgeți, în timp ce alții au sulițe și bâte. Unii au chiar și gheare din bambus vopsit în roșu.

Aceștia sunt asarienii supranumiți și oamenii mlăștinoși. Recrează lupta lor fizică, dar mai ales spirituală, cu adversarii lor, atecii. În urmă cu câteva sute de ani, asarienii au fost atacați mișelește de către ateci care râvneau la pământurile lor fertile. Doar jumătate dintre ei au reușit să scape cu viață și s-au refugiat în zona râului, într-o zonă mlăștinoasă. În timp ce-și refăceau puterile, unuia dintre ei i-a venit ideea să se mozolească cu nămol pe întreg corpul și să-și facă o mască de lut înspăimântătoare. După ce i-a convins și pe restul să facă la fel, în zorii zilei următoare războinicii cu măști înspăimântătoare și mânjiți cu nămol au atacat tabăra atecilor care se bucurau încă de victorie. Aceștia s-au speriat de moarte, crezând că sunt atacați de spirite malefice și au fugit de au rupt pământul. Așa și-au recucerit pământul fertil asarienii, speriindu-i pentru totdeauna pe ateci care nu s-au mai apropiat vreodată de pâmânturile lor.

În Papua Noua Guinee, acolo unde armele devin impotente, spiritele rele par să soluționeze orice problemă. Cu cât mai malefice spiritele, cu atât mai periculoase și eficiente în a speria adversarul. Iar atecii nu uită această luptă a spiritelor rele, devenită parte a culturii lor, o ceremonie pe care au împărtășit-o cu mine în cele trei zile petrecute la ei în sat. Noroc de Couchsurfing și de gazda mea, Cody, un demn urmaș al asarienilor, care și-a deschis casa și mai ales cultura către un străin ca mine. Nici o aventură în Papua nu este completă fără a explora unele dintre cele mai bizare și diverse ritualuri din câte există pe Terra.

După cele 3 zile petrecute pe munte mi-a prins bine să intru în ritmul asarienilor din Kommunive. Să le ascult poveștile dar și practicile înspăimântătoare. Asta până să iau din nou parte și aici la o altă goană după vrăjitoare.

Un tânăr de 32 de ani din sat murise de curând și una din femeile din familie (nu mi s-a precizat gradul de rudenie) a fost acuzată de vrăjitorie și urma să i se taie capul în timpul nopții, într-un loc secret. Adică se credea în sat că ea i-a făcut vrăji de a murit, ca să fim bine înțeleși. Astfel de practici, deși ilegale în fața legii naționale, sunt extrem de comune în Papua. Unii ar putea crede că e o glumă proastă dar astfel de oribilități sunt la ordinea zilei iar din acest punct de vedere Papua Noua Guinee este un loc rămas atârnat în practcile violente demult apuse în restul lumii.

Device-urile Garmin, parteneri de nădejde în această aventură

Parteneri de nădejde în această expediție a fost unitatea GPSMAP 67i și ceasul fēnix® 7X – Sapphire Solar. În primul rând ambele device-uri m-au surpins cu autonomia lor prelungită. Deși car un panou solar cu mine, nu a trebuit să reîncarc nici unul din cele două device-uri în cele 3 zile cât a durat ascensiunea pe vârful Wilhelm.

Am folosit GPSMAP 67i pentru a primi prognoza meteo la minut dar și pentru a comunica cu Irina, cu partenera mea care de data aceasta nu m-a însoțit dar a stat cu sufletul la gură acasă. Distanța dintre noi a devenit astfel mai scurtă și am putut rămâne în contact în permanență. Ceasul Fenix 7X – Sapphire Solar l-am folosit pentru funcția lui de altimetru, dar mai ales pentru a înregistra parcursul expediției pe care îl regăsiți în hărțile de mai jos.